A fi tu
și a înțelege cine ești, a găsi cheia ce deschide un mister, iată căutarea pe sine a omului. Cine ești, de unde vii, de ce pleci?
A cunoaște. A fi modest. Par a fi la doi poli opuși. Înțelegerea cunoașterii și modestia celor înțelese. Să vină de aici punctul lor de atracție? O dată înțeles adevărul devii prins în miezul lui, acceptând cine ești. Ai vrea să schimbi și gene de poți, să te naști din nou. Tu ești tu. Cine te poate iubi mai mult? Prins între lumi ce te copleșesc, cu ziduri suprapuse, aproape frângându-te. Un zid al plângerii devii în care ești jertfit precum Ana lui Manole, jerftindu-se pe ea din dragoste. Pe altarul biruinței celor ce vor să biruie cu orice preț, călcând peste morminte și cele sfinte. Printre pietre ce te-apasă mai apuci să strigi ultimele cuvinte rămase - Mamă! Dumnezeule! Și ți se aude glasul, în timp ce pătimești. Cum să nu te iubești pe tine, când tu cu tine ești. Cel mai aproape, cel mai cunoscut ție deși cel mai greu de înțeles. Abia atunci vei fi capabil de iubirea de semeni când propriile-ti iubiri din tine izvorăsc. Multiplicandu-se. La o putere infinit a dragostei ce sălășluiește. Și se pornește un val ce se răsfrânge asupra întregii lumi. Poate vei fi înțeles de ce ai venit și unde o să pleci de aici. Când e sa pleci iubirea toată se va întoarce la tine, te va înconjura și de nimeni nu-ți va fi la căpătâi. Fericita că ai făcut din ea un misionar al vieții, îți va zâmbi să poți pleca spre alte lumi.
A fi tu și a înțelege cine ești, de ce ai venit, de ce pleci, țu ce te distingi de lumea care-i aparții, ea atâta așteaptă să o iubești.