Copilul din tine
...de ce nu se mai joacă? De ce nu mai aude vechiul cântec de leagăn? Nu mai vede tânguirea mamei ce jelește. Copilul ce se naște, tu om al tenebrelor intunecate, să-mi spui, care e vina lui? Lumea în care te cufunzi, strada pașilor tăi ce aduce a moarte, drumul indiferenței tale la plânsul lui. De vină ești tu. De-aș scrie despre blândețea copilului aș spune că s-au îngemănat perlele pământului pe fața lui. De-aș scrie despre tine, omule, ți-aș spune, așa ai fost și tu! Copil al bunătății ce n-o poți atinge cu lutul plămădit astăzi de foame, de sete și de frig. Ce ți-a transformat zâmbetul în rânjet nebun? Ce ți-a atins sufletul de l-a făcut scrum? Cum nu auzi? Copilul ce-si strigă mama. Mama ce-si plânge copilul la pieptu-i secătuit de atâta nepăsare în jur. Incetineste-ti pașii, copilul din tine știe, se recunoaște pe sine în ochii mari și nedumeriți ai nevinovăției de a te fi născut. Opreste-ti ochii și vezi minunea ce așteaptă să-ți zâmbească. Copilul din tine știe că așa ai fost și tu.