Nu ai inteles...
Îți scrisesem despre gânduri ce se rostogolesc în clepsidra de nisip, unul câte unul prin tunelul îngustat al timpului. Nu ai înțeles. Alesesem scrisoarea scrisă ca formă vie de a fi . Nu ai inteles. Făcusem din muzică mesager al sunetului divin. Muzica știa că îi aparțin. Îți vorbisem despre o lume inexistentă ca materie. Nu o vroiai. Îmi ceruseși să scriu lumii neștiute despre sentimente. Abia încolțite... semințe de mac risipite ce nu mai dau rod de floare roșie, floare roșie de mac! Înțelesesem. Trebuie să opresc unda lor propagându-se prin tine în al meu sunet, desprinderea cuvântului din însăși prinderea lui. Acest trebuie, nu îmi aparține, nu a făcut niciodată parte din mine. Îl aleg acum. Trebuie. Și mă întreb...dar oare eu înțelesesem?!