O găsisem. Era scrisă în munte.
În măreția lui, muntele ne-a primit. Uimit căt de aproape ajunsesărăm cu iubirea de crestele lui ce atingeau norii cerului, din frumusețea de înalt a pământului, ne-a făurit un loc, aproape de stânci. Printre păduri de brazi, ce-i acopereau goliciunea adevărului înscris pe frunte, muntele ne privea prin geamul de lumină a întregului văzduh. În surdină, șoapta de vânt ne spunea povestea muntelui neințeleasă de vremuri, îmbrățișându-ne. Din razele de Soare ce îl atingeau, ne trimtea câte-o rază să ne scalde, în lumina lor înfășurându-ne. Ne cuprindea pe amândoi nemărginirea vegheată de munte. Mă răsfăța atingerea lor, te priveam luminată de raze, și nu îndrăzneam să te trezesc din somnul de vise ce-ți încolțea fericirea în chip blând. În camera din munte mă țineau pe brațe - muntele și tu. Cerul trona deasupră-i, și fiecare zi era la fel, iubindu-te. Din rafturile albastre se desprindea câte-o carte, citeam amândoi aceeași carte, aplecându-ne capetele spre pagina ce se răsfoia în șoapta vântului. O pagină de carte, un sărut, o pagină de carte, un sărut, pecetluiau iubirea adunând-o printre nescrise rânduri. Așteptam să te trezești, să-mi spui de visul nopții din locul unde încă mai poți să visezi. Lăsând tumult și înțelesuri deoparte iți vedeam zâmbetul, îți înțelegeam visul, tăcerea fericirii. În deschiderea dimineții pătrundea albastrul de cer căt să ating muntele cu palma. Desprinderea. Ne întorceam la drumul de lut spre stânci, spre dansul pădurii și ulciorul de apă vie purtat pe umăr. Îmi rostesc timpul rămas scriind în oglindă, se oglindea în ea o parte din muntele înalt. Roșu de catifea mă chema la tine, ne cunoștea trupurile, mâinile tânjeau una după alta, pierdut. Căutasem amândoi cartea nescrisă. O găsisem. Era scrisă în munte.