Reflexie pură
Frumoasa mea, de te-ai pierdut, și de-ar fi să îngenunchez te voi culege vers cu vers, să-mi mai rămâi.
Frânturi de imagini desprinse din cuvinte ce abia se mai aud, într-un ultim spasm, se suprapun, formând un culoar de trecere a luminii abstracte, păstrate într-un ungher. De după gratii, înlănțuită, amintirea distorsionată ivită, ezită căderea. Smulgând luminii o ultimă fărâmă, din punctul ei nevralgic ascuns într-un adânc al memoriei ce se întunecă în marea-i trecere, alege libertatea cerului. Rupând gratii după gratii, înlănțuită, își revăzu pentru o clipă, oglindirea de odinioară printr-o reflexie pură. Și se făcu lumină iar printre amintiri și memorii. Deasupra a tot și toate, se-nălța de-a pururi, scriindu-și nemurirea, Poezia. Printre fii omului, asemeni zeilor, dezlănțuită și cuceritoare, se întrezări lumina unui adăpost în versuri al sufletului stingher, ce se tânguia printre lacrimi. Te-am rugat să mai rămâi. Și ai rămas. Poezia, frumusețea închipuirii întrupate, se dăruia omenirii, lăsându-i pe veci versu-i înscris pe un ultim pergament cu sigilu-i de ceară deschis.