Pășind desculți
Vroiam să te întreb. Și nu te-am întrebat. În ce lumină să m-așez ca să mă vezi?
Vroiam să-ți spun. Și nu ți-am spus. De ziua reîntâlnirii noastre pășind prin iarbă, desculți.
Vroiam să te chem. Fremătam de dor printre versuri, colorând metafore în nuanțe vii, menite să te găsească după bătaia inimii. Și te-am găsit. Cum iarba-nrourată își găsește soarele dimineții s-o încălzească. Pășim amândoi cu grijă, să nu-i strivim ierbii misterul înverzirii. Vroiam să auzi cum nici marea nu se mai tânguie după odorul ei. Cum îi proteja val după val! Se domolise vântul, se aude liniștea. Sub tălpile noastre goale sticlește lumina ce se-nfiripă. Se lăsase seara ce tainic ne cuprinse în brațele ei. Auzeam de-acum în doi cum firul ierbii își legăna tăcerea dinaintea înserării.