Ce e timpul, în trecerea lui
Cuvinte nescrise se sparg în minte ca valurile mării izbite de o stâncă. Neclintită, tăcerea lor se scurgea în cascadă. Arzândă, ca o lumânare aprinsă gonind înspre topirea ei, te așteptam să-mi apari o dată cu Răsăritul. Ca de foc, îl văd, îl aud, îl simt cum mă arde aruncând scântei de purpură. Înfrigurarea-i știută mă cuprinde, și stele par a cădea în franjuri de ploi necontenite, atingând Pământul. Mă trezisem fugind, căutând Timpul. Ce e timpul, în trecerea lui prin brațele Dragostei? Înfășurat în săruturi, se comprimă, căutând-o. Te văzusem printre clipele lui. Era aceiași clipă rostită, gata să te cuprindă. Sub Clar de Lună, zăbovise deasupra noastră. Și măsor timpul mergând înapoi prin timpul clădit în noi. Fiecare rasărit își lăsase amprenta zilei dinainte, ca o chemare din adâncuri. Un timp căruia îi aparțin, despica poarta timpului infinit. Clipele se recunoșteau una pe cealaltă, atingându-se, îmbrăcându-l în frumusețea lor, trecând prin Veșnicie în Cuvânt. Mă străfulgerase atunci, preț de o clipă, privirea ta. Părea o frântură de Lumină ce poposise și ea în ceasul nopții. Și clipele goneau, ni se dăruiau în existența lor, Ca valurile mării, val după val, izbându-se de stâncă.
13.06.20023