Mă trezesc cântând
Noi înțelesuri le percepeam tăcut. Noaptea își flutura deasupra mea șoaptele-ți purtate de vânt, îmi prindeau glasul tremurând. O nouă zi furată unui trecut netrăit se infățișa ca o umbră pe nisip, pierdută într-un timp. Te intrebasem dacă știi ce e dincolo de cer, prins în întuneric. Se innoptase la castel și marea era mai frumoasă venind prin tine. Părea că atinge cerul, dar nu, doar până la el ajunge. Umbra dată de Soare își cerea apusul, să-și urmeze cursul. Și cerul zvăpăia. Se unea cu marea, înroșind-o. Se liniștise o dată cu înserarea. Soarele se retragea încălzind-o acolo unde apusul o atingea. Abia de i se mai vedea albastru întunecat. Își retrăsese val după val. Se lumina retrăgându-se. Era un foc ce o ardea în adâncuri. Ne cucerește înserarea pe amândoi. Ca o apă de cleștar ce îsi găsește punctul de plecare, ne găsisem începutul. Mă trezesc cântând. Seara îmi trecea prin gând, uneltind cu sorții, izbăvind al nopții vis. I-aș cere să mai stea, să-ți scrie versul printre rânduri.