În jur, țurțuri
Iubirea mea urcase pe un munte. Cu pașii repezi, ușoară ca un fulg ce flutura, mergea spre înalt, cerul să atingă, în pădurile nemaivăzute să ajungă. Floarea de colț, abia ieșită dintr-o stâncă, o întrebase - Ce s-a întâmplat? Te-ai rătăcit, cumva? Ce te-a adus atât de sus? Te-ai pierdut?
-Căutasem veșnicia, haina cerului s-o-mbrac, veșmânt cu flori de nouri să-mi fac.
-Au nu ști tu oare, menirea ta e pe pământ, singură te vei istovi, de singurătate vei muri, aripile îți vor cădea, soarele te va înseta, frigul și ploaia te vor destrăma, în două te va rupe vântul cel năprasnic.Te duce așadar de unde ai venit, încolțește pe pământ, Și ca un ecou, din munte venea un glas, strigând - ai grijă la coborâre, să nu-ți frângi gâtul!
Iubirea coborî, cu repeziciune, lasând în urmă falnic veșmânt, ar fi încetinit de ar fi putut, dar calea muntelui era altfel, văzută de sus. Abruptă, parcă se scurgea sub pământ, în adânc, și calea îi era pietruită de stânci. Oh, tu, piatră ce taci, în fărâme te zbați să nu cazi! Desprinsă, se prevale la poale, un zgomot surd ce din rărunchi sună a zid, cădea pe malul unui lac de lebede ce se scaldă. Perechi, perechi, cu gâturile lor înalte, suav împreunate, se plimbau pe apă.
Asemeni pietrei ce se rostogolea, iubirea mea, în cădere, la genunchi se lovea. Schiopătândă, ultimul ei gând era, la iarna blândă, la odaia cu lumina aprinsă când îmi citeai și ningea zăpada ninsă...ție nu ți-e dor de iubirea noastră, de o lași să piară...un voal de piatră ce-mi leagă mâinile mă ține acum departe, tot mai departe, iar ochii-mi se întorc spre un trecut al iubirii iernii noastre ce se-nflăcărase sub stratul de zăpadă, alb și pur...neatins de țurțuri de gheață de prin jur.