Între răsărit și apus,
și timpul se opri...să facă loc unui schimb de lumini. Luând forma unui gând, un răsărit m-a privit, Îi contemplam apusul din urmă-i venind, în înserarea ce-l cuprindea. Cu un glas cristalin își chemă Luna, să se coboare printre stele, să-l atingă. Cum să-l ajungă din urmă, azi să se stingă. Mâine de dor să se aprindă, ca de un nou răsărit. Și timpul se opri. Era un schimb de lumini. Era întuneric. Un apus de Soare, plin de culoare, în splendoarea lui, căzu. Spre miazănoapte se îndreptă să-si cuprindă cerul arzând în stingerea-i de întuneric. Pe când răsare Luna, îmbrăcându-i Lumina, răsfirând ale ei nopții raze, îl alungă de pe cerul înstelat. Și se pornește timpul iar, atingând câte-o stea, învăluind liniștea din văzduh cu fiecare răsărit, ce ca prin vis, apunea.