Ce dor de tine, de floare și de primăvară
Cât de departe îmi ești de te aud cântând? Cât de aproape îți sunt? Litere de nicăieri apar plonjând într-un trecut scris, lăsând prezent și viitor să cadă în cupa renașterii depline, a primăverii ce se lasă sedusă de floarea iubirii. De-aș putea auzi firul de iarbă cum crește, i-aș reda sunetul. De-aș putea surprinde, încetinind... mersul ramificat al tulpinii ce își conturează existența propriilor ei încrengături, asemeni potecilor făcându-și drum, să ajungă la floare, le-aș picta, imortalizând devenirea. Știam de ea. Sămânța-i era vie. Pământul bun. Venise roua dimineții să îi șoptească cum să apuce noul drum. O răsfiră, începuse să crească, părea un drum nesfârșit până la culoarea-i aleasă, dinainte de a se naște. Mai are de străbătut un drum, până să-și croiască deschiderea splendorii. Soarele i se va scălda în cupa-i dată de marele destin. Ne va chema atunci să-i vedem frumusețea, să ne îmbie cu-n parfum ce își revarsă al miresmei prea-plin. Nectarul abia cules, în zumzet de albine ce tainic se desfată, își scrie versul cu un gând de dor. De tine, de floare și de primăvară.