Noaptea albă de satin
Gândul mă purta printre nori. Gândul îmi zvâcnea tâmplele. Gândul se îndepărta ușor, luând calea simțurilor. Aș fi vrut să ating norii, dar simțeam deja fericirea. Îți luasem zâmbetul și privirea, prin gând. Într-o zvâcnire a trupului, trecusem de atingerea norilor. Inima tăcu și gândul se pierdu, îmi erai doar tu. Și îmi părea că noaptea albă de satin își începuse dansul ei, descătușându-mă. Eliberându-mă de gânduri. Din înaltul de cer se prăbușea peste noi bolta fericirii în sunetele muzicii ei. Îți simțeam degetele alunecând, contopind simțurile. Desprinderea se petrecuse. Îmi puteam auzi din nou bătăile inimii, focul din priviri luase calea strălucirii în verdele lui. Se pornise prin noapte începutul, atingând nevăzutul. Era în noi începutul, în zori îl regăsisem. Pierdut printre nori, se coborâse, ne arătase calea lui de început al firii.