În memoria lui Asdo Melk, călugărul novice.
(inspirat din cartea "Numele Trandafirului" de Umberto Eco)
Laudi. Cântarea dinaintea zorilor.
Lumina curată pătrundea prin fereastra înaltă.
Luna, captivă și ea, în ninsa noapte, pălea.
Cântăreții cântau Laudi, cu evlavie și credință,
Întâmpinau răsăritul cu deslușirea cărților,
Opreau stelele din calea stingerii, înflăcărându-se.
Numele...ca petale de roșu trandafir căzute,
Cerate în memorii, se rescriau tăinuite, cu litere aurite,
Flori de gheață se desfăceau în sclipiri de lumină,
Luând chip în argint veșmânt, suav licăreau în surdină.
Ziua se prefigura la orizont, reflectându-se în gânduri.
Turnuri se înălțau tăinuite, gânduri i se revășeau în minte, Întunecate, se pierduseră în cețurile de pe munte.
Fire albe ca zăpezi îi căzuseră pe tâmple.
Muntele încărunțise și el de atâta zăpadă pe vărfuri.
Un gol al singurătății îi împuținase trupul,
Pământie culoare îi uscase obrajii și florile din grădină.
Cu degetele umflate, cu mâna tremurândă, începuse să scrie...
Îi așteptam pașii să îi aud în zăpadă, În liniștea chiliei, vedeam silueta ei, ca o umbră în lumină alunecând pe ziduri. Un strigăt de desnădejde ieșea din adâncuri. Numele...Cum o chema? Topaz, rubin, smarald, cristal. Și nu mai eram eu. Era începutul. Nici zi și nici noapte nu mai era, Lacrimi se scurseră pe obraji, însetându-mă.
Căutasem adevărul printre pergamente și pagini aurite. Urcând anevoie pe treptele cunoașterii, mă pierdusem într-un labirint de carte și de dragoste. O vedeam peste tot. Bucuria era în esența zilelor, îmi era floare și gând, vântul și marea șuierând, o vedeam fără s-o ating. Ochii mi se adânceau în orbita memoriei, și-o vedeam în fiece lucru întâlnit. Inima se aprindea, la fiecare adiere de vănt tresăream, îmi lua chip printre copaci și frunze.
Frumusețea creației divine puse stăpânire pe mine., mă legase de veșnicia crudă, de cer, și de pământ. O iubisem. Gândul o înfățișa, gândul o aștepta. Îmi părea o fecioră modelată de sunete.
Oh, clipă dulce arâmie a părului ei ca frunza de toamnă. Mă adăposteam în culoarea arămie a parului ei de aramă! Ce extaz, și ce teamă, a dragostei taină! Și imaginea se prefăcuse în sunet, un cânt al cântărilor, un curcubeu în culori se împletea cu surâsul meu, al ei, cu sărutarea buzelor, și nu era chip să mă vindec.
Umbre apăreau jucându-se pe podea, alungând lumina. Îi văzusem frumusețea plângând. Ochi-i străluceau și buclele-i cădeau într-o reverie. Mă deslegaseră de patimi, era parfum și tămâie la un loc, Fântână ce mă-neacă, de izvoarele tale dădusem! Sărutarea ne unea cu universul, apropiindu-ne de aștri. Zâmbetul i se oprea în surâs, devenea una cu lumina. În petale se deschidea chipul ei și toată a ei făptură mă umplea de bucurie, Mă lăsasem cuprins de-a ei vrajă precum o vale se lasă cuprinsă de raze la poalele munților. Mă ardea focul iubirii...intrasem fără să mai stiu să ies. Și nopțile fără ea erau reci ca zăpezi înghețate în suflet. Clopotele băteau izbăvirea zilei. Sufletul mi se zbătea ca valurile mării ce se ridică din ape, spărgându-se-n fărâme.
Rubin...topaz...cristal
Numele era glasul nerostit, neîngăduit.Făcusem pași îndărăt, gemând, Soarele se desprindea de răsărit, culori de curcubeu se perindau pe cerul răsfirat. O rază scânteiază într-o stăfulgerare aurie. Mă inunda valul de lumină. Numele...Îi spuneam când cristal...când rubin...când smarald...