Castelul de piatră
Drumul mă poartă spre castelul de piatră. Lumi apuse își arătau cărările ascunse. Cum se risipește un vis, prin geamul deschis, marea îl pătrunde. Își regăsește voalul ei de mireasă. Și se întoarce să îl îmbrace, pentru a câta oară? Lasă-ți marea cu voalul ei să-ți repete timpul. Cartea ce se răsfoia singură era deja scrisă. Frumusețea ei îți cânta din nou. Și toate cărțile se închiseră în așteptarea brizei. Albastrul de cer se unise și el cu marea, albăstrind totul în jur, chemând-o pe nume. Castelul își pierduse culoarea de roșu. Se mai vedea o urmă de verde, într-un slab contur. Pe plaja de nisip, o vedeai din nou, jucându-se cu apa. Se repetase timpul, Marea ți-o adusese pe frumoasa ta înapoi. Castelul de piatră se trezise din vis, se năruise singur. Marea îi cântase o vreme și lui, îl prinsese cu vraja-i, ca acum să-i aducă pieirea. Tristețea îl năpădise, îi străpunsese meterezele, rămase fără castelanii lui. Se retrăsese în fața mării, ca un cutremur îl cuprinse retragerea din calea fericirii. Piatra i se zguduie din temelii, ca o hârtie în vânt își ia zborul. Poarta se închide în urma mea, lăsându-l pustiu, prins în intemperii. Retragerea îi era scrisă în memorii. Marea își cerea reduta, voalul ei de mătase îl inundase. Un început al sfârșitului avea să înceapă. Și cărțile de pe rafturi se închiseră, lasându-i, în bătaia vântului, flamura deasupră-i. Marea cu albastrul ei îl cucerise.