Noaptea de jad
Timpul își adunase iubirile toate în clepsidra vremii. Din nori de praf și nebuloasă, se infierbânta, mai să iasă la lumină, o stea. Stele deasupră-i se oglindeau, sclipind s-o atingă. Părea că se înalță spre lumea nevăzută, deschisă, gata să se nască. Nebuloasele-i încinse tășnesc în juru-i ca de foc, alegând lumina de întuneric, își urma calea devenirii. Atrăgea și alte Sori să-i vadă dansul cosmic. Luna se plimba printre stele, de la un capăt la altu' al cerului, înnoptăndu-l. Cerul își înstelase ziua, piereau clipele, scântei văpaie se aprindeau pe marginea zilei. Văpaia lor mi se strecura printre degete. Un verde al noptii de jad îmi vorbea. Se țesea o cale printr-o explozie de lumină împăienjănită cu alte stele. Foițe de argint pluteau prin vid țesându-i mantaua de diamant. Totul strălucea în jur, obscuritatea pălea. Atrăgea, arzând - strălucea. Culori de albastru-roșu-violet îi țeseu calea cu firul de verde împăienjănit de stele. Dintr-o altă stea și dintr-un alt timp, trecut prin gâtul subtiat al clepsidrei, un glas cristalin iesea, ajungea la tine. Ridică-ți privirea și-i vezi strălucirea. Își găsise locul pe cerul înstelat ca tu să-mi răsai din întuneric, împletindu-ți destinul cu argintul viu ce-mi prinde în creștet nopțile de jad. Fugind de întuneric se strecurase în afara timpului. Steua iubirii își găsise locul ei pe cer.