Dar nu în zadar
Coborât sau căzut, respirând aer viu și aerul morții, se trezi pierdut printre gânduri. Plângând a pustiu, era singur în fața morții. Pământul îi cerea tribut. Veșnicia neclintită își cerea și ea ofranda, mulțumind Zeii, sudoare-i picura până la sânge. Dar nu în zadar. Vântul ce-i brăzda fața, în goana lui, îl întărise. Trecuse de cețuri, de limite și de neliniști. Omul se crease pe sine în lupta cu Pământul. Zăpezi se prăvăleau, valul mare cât un munte, mai că îl strivise. Îl trase înapoi. Vijelia de afară îl răscolea pe dinăuntru. Dar nu în zadar. Omul se împotrivise. Și brazda tăia, răscolind pîmântul, îl acoperea cu sămânța înmulțirii. Spre ceruri înălțând priviri, viața încolțea. Din sălbăticiunea pădurii și hățișul ei, domesticise fiara, domolind-o. S-a desprins de piatră și de ram, își făurea unelte prinzând meșteșug. Se desăvârșise învățând din înălțarea focului. Înotând, înnecându-se cu marea, ieșea triumfător. Și cât de adânc se înfipse în ea căutând comori. Omul biruia și striga a biruință. Trupul încordând, săgeți de luptă pregătind, era omul în fața vieții, izbândind. Binele se ridică deasupra, înclinând balanța. În liniștea opaițului meșteșugit, vorba îi dezamorțea limba. Omul vorbea. Și deși știa, nu a știut - moartea îi răpuse toate acestea. Nu s-a putut izbăvi pe sine de cruda despărțire. În zadar se tânguia, ruga dinaintea morții i se stinse.