Rarii pietoni
Frunzele căzute
Noroiul atotprezent
"Lipsa asta de viață mă descurajează. Atmosfera încărcată de nori, cu apă și nesiguranța, mă înăbușă."
"Peste tot războiul și-a înfipt furios ghearele, curmând firul vieții și distrugând totul."
"Și bietul om, muritor de rând sau împărat, dacă a scăpat cu viață, din urgia distrugătoare, privește cu jale ruinele căminului său, mormântul fericirii sale".
Așa arată caietul meu cu însemnări. Și mi-am zis, "ce faci?" Scrii toată cartea?! Puzderie de metafore și epitete atât de frumos redate în tristețea lor.
"Ne avântăm spre Vest" de Ovidiu Balint
Drumul spre front și călătoria lor trenul prin țară, peste graniță, către ce ei simțeau că e odatorie și o onoare. Să îți aperi țara. Și în această călătorie a lor se bucurau de fiecare clipă dată. De camaraderia pe viață. De vin și pâine. De muzică. Femei care plângeau când ei mergeau mai departe. Bucuroși că cineva se va gândi la ei când vor fi plecați spre moarte. Și se vor ruga poate. Erau tineri.
"Toți caută, cercetează și până la urmă se întorc, istoviți cu o bucată de pâine și ceva zarzavat. În ziua în care au găsit și atât se pot socoti fericiți"
Dacă ne gândim astăzi la cei câți mai sunt azi în viață, toți acei ce au trecut prin război sau cei rămași acasă îndurerați și îngreunați de lipsuri, necaz și "noroi", îi vedem mai optimiști că noi. Mai încrezători. Mai bucuroși. Mai prețuind ce au. Să fie experiența a ce au trăit. Avem nevoie de război să prețuim ce avem? Ce întrebare! Nici să nu răspundem la ea. Doar ne-o da de gândit.
Și au ajuns. La locul unde luptele se dădeau. Unde celorlalți camarazi le-ar fi fost greu fără ei. A venit un ajutor. In Ungaria. Cehoslovacia mai apoi. Pe front.