Prin timpul iernii noastre de jăratic
Miros de antic. Ierburi înmiresmate îmi trezesc simțuri arzânde, pașii îmi îndreaptă spre tabloul static al încăperii adormite de îndepărtarea unui timp. E prea târziu să mai vii. Din faldurile grele de la geam, mult prea albastre, se aud foșnete. Cineva citește o carte. Draperii albăstrite de vremi se deschid adiate de vânt. O carte își răsfoia singură propriile-i pagini însemnate. Citisem acea carte. De ce mă-ntorc la ea? Amintiri în imagini se desprind, degetele îmi tresaltă ușor atingând derularea lor prin timpul iernii noastre de jăratic. Tulpini și frunze abstracte îsi împletesc un dor de zbor spre un răsărit al dimineții descins din pământ arzător. Înalță din ele însele, un contur al iubirii înflăcărate din care sunt create. Cum se îmbină prin lumină, stele scânteietoare în aprinderea de foc a pământului. Adierea însoțită de un ritm melodic, pătrunde prin sticla, și ea, albăstrită de cer. Mă răsfăța lumina ce-și revarsa ale ei umbre învăluite în mister. Mireasma înțepătoare de ierburi îmi îmbata simțuri, legănându-le. În ce culori să mă înfășor așteptându-te? Un ecoul al pașilor oprește răsfoirea paginilor, oprindu-se la un semn înscris în carte. În antic decor, tăcerea și suflu ei, se prinseseră în îmbrățișarea lor oprind timpul.