Fiului
i se luminase calea și i se deschise Poarta Cerului. Aidoma unui înger, pe aripi se simțea dus. Lumina ce-l străbătea venea de undeva din Înaltul de sus.
Secunda ce-i rămase ca fiu al omului o mai auzea fremătând, un glas cântat în cor se tânguia ca într-un plâns. Și nu se mai întoarce, pe aripi către cer, cuprins de-o freerie a luminii cânt, îi izvora sufletul ce umplea imensitatea unui spatiu vid. Să fie moartea luminoasă? Îl străfulgerase un gând. Să fie plecarea luminată de bucuria întoarcerii acasă a unui fiu din călătoria lui? O, tu lume deșartă, ce rămâi să-ți porti veacul cu încetinitorul! Și ca într-un vis îi apărea Călătorul. Își culesese faima în drumul lui. Faima de a fi cucerit. Cuceritorul celor neînsemnate. Ce nu-i mai au trebuință acum fiind opace. Solide și opace. Își culesese amăgitoare onoruri, ce nu-i mai sunt de trebuință acum, Cât de deșarte-i păreau toate ! Își culesese în drumul lui iubiri de-o noapte, ce nu-i mai sunt de trebuință acum, pierdute-i sunt iubirile toate. Își culesese în drumul lui parte dintr-o viață, lăsând-o moștenire fiului și fiicei, moștenirea dată de glasul sângelui. Ce nu-i mai trebuiește acum. Sângele-i dispăruse ca prin farmec lăsând loc Spiritului să-l absoarbe.
Fiului
i se luminase calea și i se deschise Poarta Cerului. Se închisese în urma lui pe veci. În veșnicia stelelor cerești primindu-l.